Primele mărturii despre satul Sanpetru Mare le avem din anul 1333, sub denumirea de Sancto Petro. Prima denumire a localităţii se poate explica prin faptul ca in 1333 romanii  din  Sanpetru Mare aveau   parohie  ortodoxa  si  biserica închinata sfântului apostol  Petru. Schimbarea administraţiei de-a lungul anilor, a modificat forma si numele localităţii, dar scrisul roman a rămas de San-Petru. Succesiunea administraţiilor a metamorfozat numele localităţii, astfel:

- Sancto Petro-1333,

- Zenthpeter-1434,

- Velica Szent-Peter-1558,

- Nagy-Zenthpetere-1559,

- Naghzenthpeter-1561,

- Nagyzenpeter-1564,

- Zentpetar-1618,

- Szent Peter-1655,

- Racczenthpeter-1690,

- Ratz St.Peter-1741,

- Szen Peter-1828,

- Ngyszentpeter-1913.

              In anul 1421 regele Sigismund al Ungariei donează Zentpeter familiei Marczali Dosa, din al cărui act rezulta: ,,Cercetind si perspicacedem de un rege harnic inclinatii maretului neam credincios devotat, iubit si respectat in Hristos domnului Doja de Marczali episcop al Cenadului….In textul de proprietate sau de fapt a posesiunilor acestei biserici avind in vedere cele posesiuni existente de iobagi in aceasta cetate a Cenadului la Curtea Episcopala luind in seama de posesiile Kowazy in Torontal, Meegh, Zenthmiclos, Zenthpeter, Latorian in Cenad.” In 1434 introduce în proprietate pe Petru Mczedoniai si Francisc Harosti, fapt ce duce la întărirea dominaţiei maghiare. Expansiunea turcilor in Balcani si înfrângerea sârbilor in luptele de la Mariţa - 1371 si Cosovo Polie - 1389, a deschis drumul migraţiilor răzleţe în anii 1404, 1411 si 1415. In anul 1464 începe colonizarea maghiara a acestei zone. In anul 1514 locuitorii din Zentpeter (romani, sârbi si maghiari) participa la răscoala condusa de Gheorghe Doja. După cucerirea Banatului de către turci in anul 1552 nu au avut loc colonizări, până in 1718 când, prin pacea de la Passarovitz, austroungarii au luat in stăpânire Banatul. Astfel in 1724 este colonizat satul Periam iar in 1748 este întemeiata colonia germana cu familii venite din Periam care pana in 1868 a aparţinut de Sanpetru Mare, apoi a fost sat independent proprietatea contelui Szapary de la care trece in proprietatea bisericii ortodoxe din Arad. In anul 1796 se întemeiază sat indepedent, cu administraţie proprie, ajungând in anul 1808 la 479 locuitori. Sârbii, fiind privilegiaţii curţii de la Viena, au sub jurisdicţie şcolile si bisericile din Banat si se continua colonizarea sârba. Având privilegii si garanţii speciale si fiind element preponderent, procesul de sârbizare al romanilor a fost destul de puternic. In aceasta situaţie, in anul 1768 o mare parte a romanilor din Sanpetru Mare părăsesc satul si întemeiază satul Pesac( in limba sârba-nisip), aşa cum rezulta din documente: ,, Insemnare. Pentru ca sa stie cand s-au asezat Pesacul pe acest loc comunitatea Pesac a venit din San Petru-Sarbesc pentru rautatea apei. A iesit in luna lui octombrie 16 la anul 1768”. In acelaşi an împăratul Iosif al II-lea a dat porunca sa se atribuie romanilor din Sanpetru Mare pământ bun pentru întemeierea satului. Astfel, ia naştere vatra satului romanesc, care se va dezvolta in anii 1930 – 1940 prin stabilirea unor familii din Igris si Seitin, apoi in primăvara anului 1945 a numeroase familii din Ardeal si Dobrogea. Părăsirea teritoriului de către familiile de etnie germana, a dus la înlocuirea acestora cu familii din toate zonele geografice ale tarii.

                Despre satul Igris avem date sigure din anul 1179 când a fost ctitorită mănăstirea Igriş de către Ana de Chatillon, prima soţie a regelui Bela al III –lea (1172 – 1196). Mănăstirea a fost întemeiată ca abaţie – filială a mănăstirii călugărilor cistercieni Pontigny - Franţa, când au fost aduşi 12 călugări catolici din Ordinul Cisterciţilor si zidari pentru construcţia mânăstirii, amplasată pe malul stâng al Mureşului şi a fost, iniţial, locuită de călugării veniţi din Franţa. Mănăstirea Pontygni se afla în localitatea cu acelaşi nume din Burgundia, fiind cea mai renumită mănăstire a cisterciţilor, una dintre cele patru abaţii primare înfiinţate de abaţia de la Cîteaux, mănăstire distrusă de furia revoluţiei franceze. Denumirea localităţii provine de la cuvântul ,, Egresch”, care în maghiară are două înţelesuri: ,,coacăză” şi ,,locul zânelor”. Aici s-a aflat nucleul primei biblioteci propriu-zise de pe teritoriul României având atelier autohton de copiere, lista trimiterilor de la Pontygni în Ungaria (deci la Igriş) nu conţine titluri liturgic – muzicale şi avea ca model de copiere codice aduse din Franţa. În anul 1202 călugării de la Igriş au înfiinţat propria lor abaţie-filială, abaţia cisterciană Cârţa, în apropiere de Sibiu. În timpul regenţei regelui Andrei al II – lea ( 1205 – 1235), mânăstirea a fost renovata si transformata, înconjurată cu un zid de cetate si fortificaţii puternice care se vad si azi. Andrei al II-lea (*1176/77- † 1235), din dinastia arpadiană, fiul lui Béla al III-lea (1172-1196) şi al Anei de Chatillon. Rege al Ungariei între 1205 -1235. Frate cu regele Emeric (Imre) al Ungariei (1196-1204) şi cu Margareta, împărăteasa Bizanţului, soţia lui Isaac al II-lea Angelos (1185-1195 şi 1203-1204).Atât pe plan intern cât şi extern, Andrei al II-lea a dus o politică ambiţioasă dar incoerentă. Sub influenţa primei soţii Gertrud, contesa de Merania, şi, poate, a fiicei sale Elisabeta, devenită ulterior contesă de Turingia, Andrei al II-lea a aşezat în anul 1211 în Ţara Bârsei Ordinul cavalerilor teutoni, pe care apoi l-a alungat în anul 1225, după confruntări armate. Politica de apropiere faţă de Imperiul Romano-German şi numirea în importante demnităţi laice şi clericale ale Regatului Ungariei a unor rude apropiate ale primei sale soţii, cum este cazul episcopului Berthold de Kalocsa, numit în funcţia de voievod al Transilvaniei, au determinat în anul 1213 o revolta a marii nobilimi, soldată cu uciderea Gertrudei. În anul 1215 s-a căsătorit cu Iolanda, contesa de Courtenay, fiica viitorului împărat latin, Petru de Courtenay. Câţiva ani mai tarziu, între 1217 şi 1218, a participat la Cruciada a V-a, fără a obţine însă roadele politice scontate, respectiv râvnita coroană a Imperiului Latin de Costantinopol. Constrâns de opoziţia crescândă faţă de politica sa internă, Andrei a fost nevoit să accepte în anul 1223 ratificarea "Bulei de Aur" (Bulla aurea), cea mai veche constituţie a Ungariei, prin care au fost consolidate drepturile marilor magnaţi. În anul 1224 a sancţionat prin aşa-numitul "Andreanum" drepturile şi privilegiile coloniştilor germani (saşi) din sudul Transilvaniei. În mănăstirea din Igriş a fost înmormântata Iolanda, soţia regelui Andrei în 1232 şi regele Andrei al II-lea in 1235. Marea invazie mongolă, pustieşte părţi însemnate din Europa estică. Izvoarele scrise şi arheologice atestă mari distrugeri materiale şi uciderea a zeci mii de oameni, astfel că în 1241 cetatea - mânăstire a fost jefuita si distrusa de tătari, populaţia  fiind alungata la unguri iar călugărilor li s-a dat voie sa se retragă. După moartea hanului, care a dus la retragerea tătarilor, călugării s-au reîntors si au reconstruit mânăstirea sub domnia regelui Laszlo al II-lea, aici fiind păstrate tezaurul si coroana regala, fiind date in păstrare lui Andrei Blenyfo - păzitorul tezaurului regal. Cetatea era dens populata, o mare parte a locuitorilor fiind înrolaţi ca soldaţi in armata ungara. Astfel ei au luptat contra tătarilor in anul 1280, sub comanda regelui Laszlo al IV-lea. Locuitorii Igrisului au luptat contra turcilor sub comanda lui Paul Chinezul, conform epistolei acestuia din 2 iulie 1494, când au învins armatele turceşti călăuzite de domnul muntean Basarab al II-lea Tepelus, pe câmpul Pinii. In anul 1500, Laszlo al II-lea a dat cetatea episcopului Nicolae Chiachi din  Cenad, cu învoirea Parlamentului si Papei, motiv pentru care  călugării au părăsit pentru  totdeauna  mânăstirea. In anul 1514 locuitorii cetăţii participă activ la răscoala condusa de  Gheorghe  Doja, lupta de la Igris fiind câştigată de ţărani, dar participarea la răscoala a dus la depopularea cetăţii datorita persecuţiilor, după înfrângerea răscoalei sub zidurile Cetăţii Timişoarei de Ioan Zapolya. In 1526 cetatea a fost cucerita de turci, după ce sultanul Suliman al II-lea a câştigat lupta de la Mohaci, si stăpânita de armata turca pana in 1541 când a fost cucerita de prefectul Timişoarei - Petra Petrovici si lăsata in paza unei gărzi recrutate din romani  sârbi. In decursul frământărilor si schimbărilor este stăpânita de Toma Varkos, care stăpâneşte si Cenadul. La 1551 cetatea a fost cucerita de begul Mehmed, care a distrus toata fortificaţia existenta, locuitorii părăsind in cea mai mare parte aceste ţinuturi. Repopularea Igrisului a avut loc in perioada 1561- 1647, când au venit si mulţi sârbi, iar din 1654 a fost trecuta in proprietatea contelui Toma Palffy- episcop de Cenad, iar in 1655 altor credincioşi ai regelui Ungariei. Locul sârbilor a început sa fie luat de către romani in anii 1780-1790. Sub Iosif al II-lea, proprietatea a fost vânduta, împreuna cu comuna Satu-Mare, contelui Szapary, moment in care populaţia sârba a început sa fie înlocuita cu romani. Urmările unirii au avut efect si asupra locuitorilor Igrisului, astfel la 1844 episcopul Erdely de Oradea vizitază Igrisul. Vizita episcopului a dus la infintarea in 1845 a unei parohii catolice, care prin unire cu alte localităţi: Jebel, Recas, au trecut in anul 1855 la episcopia catolica. Acest lucru a dus in sec. XIX la stabilirea familiilor  de şvabi si evrei. Din anul 1930 populaţia a fost in descreştere.